Generatia de confuzi in epoca lui „sky is the limit”

Trăim într-o perioadă în care „sky is the limit” (cerul este limita) şi totul este posibil. Nu mai e ca pe vremea părinţilor noştri, când terminai facultatea şi îţi zicea Ceauşescu ce să faci: „Acum tu te muţi în oraşul/satul ăsta, pe postul ăsta, (puteai primi un apartament la care plăteai un fel de rată/chirie rezonabilă şi care pe urmă rămânea al tău). Şi aici în satul tău, te duci la horă şi îţi găseşti sortitul.”

Altfel spus, acum nişte ani, venea cineva din afara ta şi îţi spunea ce să faci, sau îţi dădea de ales dintr-un număr de posibilităţi foarte limitate. Acum trebuie să decizi singur şi numărul posibilităţilor este infinit: „Să locuiesc în oraşul natal sau în capitală?” „Să rămân în ţară sau să plec?” „Să mai fac master/doctorat/altă facultate sau să mă apuc de muncă?” „Să îmi schimb jobul sau să rămân aici?” „Si din milioanele (sau miliardele, căci nu sunt up-to-date) de pe Facebook, pe care să îl aleg să-mi fie partener de cuplu?” „Da oare iubita mea e potrivită pentru mine, sau poate printre toate tipele astea drăguţe din club o fi vreuna mai mişto?” „Să mă căsătoresc acum sau mai târziu? Sau să nu o fac deloc?” „Carieră sau familie?”

Şi uite aşa, un milion de întrebări la care nu ştii cum să răspunzi. Pei de ce? Pei până acum, era trendul ăsta să ţi se spună din afară. Şi hopa! Acum trebuie să răspunzi tu singur şi nu ştii cum se face, că nu eşti antrenat şi prin urmare îţi lipseşte metoda.

Care-i metoda? Pei hai să vedem care era cea de până acum? Până acum se practica foarte mult „necunoaşterea de sine”. Pei dacă venea Ceuşescu şi îţi zicea să te muţi la ţară, era mare panică dacă tu doreai cu tot sufletul tău să trăieşti la oraş. Şi ca să nu suferi prea mult, preferai să uiţi ce îţi doreşti, sau, şi mai sigur, mai bine să nici nu afli. Mai ales că de când erai mic ai fost învăţat să practici metoda asta, că ţi-au spus ai tăi mereu ce să faci. Deci a fost mai sigur să nu aflii cine eşti şi ce vrei. Dacă cumva tu ţi-ai fi dorit altceva decât ei şi ai fi suferit? Nu-i aşa că a fost mai „safe” să nu ştii că îţi doreai să te faci proiectant de aeronave, dacă tot au zis ai tăi „tu trebuie să te faci profesor maică, să devii om de vază aici la noi în comunitate, aşa cum a fost taicătu.”?

Ei, şi uite aşa din faşă, şi chiar din codul genetic (transmis de la părinţii nostri) am învăţat noi să practicăm în masă această metodă.

Doar că, iaca, nu mai merge! Şi nu mai merge pentru că nu ne cunoaştem pe noi înşine, pentru că confuzia şi haosul nu sunt în afară, ci înăuntru. Atunci când ştii cu adevărat cine eşti şi ce vrei, dintr-un miliard de posibilităţi, vei putea pune degetul pe una singură şi să zici „da domne, eu pe asta o vreau!”

De ce îţi spun toate astea? În primul rând ca să ştii că nu e nimic în neregulă cu tine şi că nu trebuie să te sperii. Ceea ce ţi se întâmplă e normal şi firesc, în contextul actual al evoluţiei societăţii noastre. Deasemenea, să ştii că nu eşti singurul, nu eşti tu ăla unicul ghinionist în care strigă plămânii „dar cum de mi se întâmplă mie?”. Sub zâmbetul drăguţ fardat pe faţă şi „Fac bine, multumesc!” se ascunde şi la ceilalţi multă confuzie.

Apoi, evident, pentru tine, dar şi pentru că eşti responsabil de ceea ce transmiţi urmaşilor tăi, trebuie să schimbi şi tu metoda şi să treci la practicarea „cunoaşterii de sine”. Pei cum începe? Cu o întrebare chiar simpatică, care mi-a răsunat şi mie multă vreme în minte (şi continuă să mă ciupească ca să nu adorm) şi pe care am auzit-o şi la prietenii mei: „Mei, dar atunci când aleg, aleg eu?” Adică, aleg eu, sau implanturile mele de idei fixe şi prejudecăţi, părinţii mei, ceea ce îmi imaginez eu că se aşteaptă ei de la mine, societatea, ceea ce mă gândesc eu că e social acceptat? Hmmmm, eu contra atâtor implanturi (artificiale evident) şi atâtor oameni??? Da, e greu de făcut faţă. Şi atunci, se continuă cu dezvoltarea curajului de a face ceea ce simţi. Şi mai ales de a experimenta. Cel mai bun mod de a te cunoaşte şi de a ştii dacă ceva e bun pentru tine, este să-l transformi în realitate. Pentru că aşa cum planul de-acasă nu-i la fel cu cel din piaţă, tot aşa, nici ceea ce îţi imaginezi cu mintea, nu-i la fel ca ceea ce se întâmplă în realitate.

Deci punctele cheie ar fi „pune-ţi întrebări!”, „ai curaj!” şi „treci la acţiune!” 

Hei, hei, hei, şi vezi că eu nu militez pentru necumpătare. Adică, acum nici să nu te apuci să pui în practică toate prostiile şi să dai vina pe mine, că aşa am scris eu pe blog. Să nu uităm de „asumarea responsabilităţii”. Căci de acum, cum nu mai vine nimeni să ne spună ce să facem, trebuie să ne asumăm responsabilitatea.

Şi pentru că poate soluţiile de mai sus sunt cam abstracte şi va să ziceţi: „Da, da, asta ştim şi noi, dar e greu de aplicat.”,  (Am zis şi eu la rândul meu şi zic în continuare, staţi liniştiţi! Cum ziceam, nu sunteţi singuri pe frontul de luptă. Suntem împreună şi ne ajutăm reciproc. Putem face şi câte o clacă din când în când) am şi un exerciţiu  care fix pentru asta a fost creat. Treptat te ajută să aflii cine eşti şi ce vrei, şi să conştientizezi că poţi.

În fiecare dimineaţă şi seară, în faţa oglinzii (puteţi să o asociaţi cu spălatul pe dinţi):

– faceţi două respiraţii foarte lente şi profunde

– apoi priviţi-vă direct în ochi şi spuneţi-vă convingător: „Eu sunt! Eu vreau! Eu pot! Eu aleg!”

Schimbările apar din prima clipă. Însă pentru o schimbare „la nivel de ADN”, ca să zic aşa, recomand practicarea acestui exerciţiu un an. Că oricum te priveşti în oglindă zilnic!

Aaa, şi cei care ştiţi ce vreţi şi sunteţi siguri pe voi, să nu îmi săriţi acum în cap şi să-mi ziceţi: „Nu e adevărat, eu nu sunt confuz!” Ştiu că existaţi şi mă înclin în faţa voastră cu respect. Articolul ăsta nu e pentru voi. Pentru voi e rugămintea de a împărtăşi cu noi cum aţi ajuns la această claritate.

Publicat în Metafore pentru viaţă, Şi despre... | Etichetat , , | 1 comentariu

TVR Cultural sau SNB (snobism) Cultural???

Mei, eu sunt curioasă dacă cei care pledează cu atâta râvnă pentru „nedesfiinţarea TVR Cultural”, se uitau vreodată la acest program, sau o fac aşa, mai degrabă în virtutea unui „snobism cultural”? Da, şi eu pro-cultură, dar nu mă uit deloc la TV, deci nici la TVR Cultural. Aşa că, de ce m-aş bate cu pumnii în piept să nu se desfiinţeze???

Să fac asta cu gândul că poate sunt alţii mai inculţi şi că au nevoie să se uite să se mai „culturalizeze”??? Prefer mai bine să mă uit în ograda mea, că oricum mi se pare că şi eu sunt cam incultă. Şi cred că primul mod prin care aş putea pleda pentru cultură, ar fi să îmi cresc propriul meu nivel de educaţie. Şi al doilea mod ar fi „puterea exemplului”, care presupune acelaşi lucru: să mai pun şi eu mâna pe câte o carte, muzeu, documentar, etc. Şi … mi se pare că asta nu este prima situaţie când observ acest tip de reacţie. Când a murit Mădălina Manole (ăsta e doar un alt exemplu si primul care mi-a venit in minte) am văzut atâtea melodii şi aprecieri îndreptate spre ea pe Facebook, câte nu am văzut în viaţa mea. Şi mă întreb câţi dintre noi ne aduceam măcar aminte de ea înainte. Aş vrea să ştiu cine are curaj să ridice mâna sus şi să zică: Eu „mă uitam spre deloc” la TVR Cultural, dar am pledat pentru nedesfiinţarea lui. Şi deasemenea sunt curioasă şă înţeleg această reacţie socială. Voi cum vedeţi lucrurile???

Publicat în Şi despre... | Etichetat , , | 2 comentarii

Poemul de fiecare zi, pe care îl dăruieşti lumii

Acesta este un subiect mult mai larg, dar azi o sa abordez doar o mică, mică parte din el.
Te-ai gândit vreodată că poate sunt oameni care nici nu te cunosc, care poate te-au văzut o dată de la depărtare pe stradă şi se roagă pentru tine???
Eu ştiu o astfel de persoană. Ceea ce mă face să cred că, cu siguranţă, mai e cel puţin una. Deci două. Ceea ce mă face să mă gândesc că mai sunt cel puţin încă două moduri de a face bine cuiva fără să ştie. Deci încă cel puţin 4 persoane.
Ei, calculele sunt iutile şi mai degrabă de amuzament. Căci eu cred că în realitate sunt mult mai multe persoane care fac bine fără să ştii, decât cele 6 persoane argumentate de mine mai sus.
Ideea e alta. Că poate atunci când punem o etichetă cuiva ar trebui să ne gândim de două ori, căci cine ştie de fapt ce lucruri bune şi nebănuite zac în acea persoană.
Si a doua idee ar fi că, deşi poate uneori simţim că totul merge pe dos şi nu găsim nimic pentru care să fim recunoscători, am putea să ne amintim că poate sunt oameni care ne fac bine, chiar dacă nu ştim asta. Şi am putea să fim recunoscători pentru acest bine care ni se face atât de necondiţionat, încât nici nu ni se spune despre el.
Fii recunoscător, cineva acolo te iubeşte şi lucrează la binele tău, chiar dacă tu nu ştii asta.
Un profesor ne zicea o dată, că din când în când, atunci când mâncăm paine ar trebui să mulţumim. Pentru că deşi am plătit-o şi poate simţim că ni se cuvine, au fost totuşi oameni care au trudit pentru ea. De la cel care a pus grâul în pâmânt, la cel care a mâcinat făina, la cel care a creat toate aparatele care sunt împlicate în fabricarea pâinii, la cel care ungne lanţurile de la tractor, şi aşa mai departe.
Oricum, pe scurt, ideea ar fi să îţi aminteşti adesea şi mai ales când te simţi singur şi-ţi e greu, că sunt totuşi oameni care iţi fac bine chiar dacă ţu nu ştii. Şi că binele ăla se va manifesta cu siguranţă în viaţa ta. Şi de asemenea, să fii recunoscător pentru asta şi să mulţumeşti.
Şi acum o să vă zic ceva şi mai frumos, ceea ce m-a făcut şă înţeleg ce am scris mai sus.
Primesc de pe un site din când în când un fel de citate, de mesaje motivaţionale. Şi unul zicea aşa: „Cel mai rapid mod de a face ca bucuria să se maifeste în viaţa ta, este să faci ceva oricât de mic, chiar şi în secret, pentru ceilalţi.” Şi am început şi eu să aplic. Şi simplu fapt de a avea această preocupare zilnică m-a făcut fericită. Aveam un scop frumos în fiecare zi. Duceam la îndeplinire un scop în fiecare zi. Asta mi-a crescut şi stima de sine şi încrederea în mine, pentru că în fiecare zi aveam o mică realizare.
Apoi, a început să mi se pară că primesc mult mai mult de la ceilalţi necondiţionat. Nu ştiu dacă ceilalţi întradevăr mi-ai oferit mai mult decât de obicei, dar eu am început cu siguranţă să mă bucur mai mult, să trăiesc mai întens plăcerea şi bucuria pentru ce primesc.
Şi apoi, şi ideea cu care mi-am început articolul. Ajungi să te simţi mai în siguranţă printre oameni, pentru că îţi schimbă imaginea despre ei. Îţi dai seama că poate deşi nu ştii, şi omul din faţa ta e un om bun, omul pe care poate înainte tindeai să-l cataloghezi ca o ameninşare pentru tine.
Poate mai reies şi alte lucruri frumoase din chestia asta, de care poate eu nu mi-am dat încă seama sau am uitat să le menţionez. Oricum, aplicaţi şi voi şi vedeţi ce se întâmplă şi spune-ţi-mi şi mie despre asta.

P.S: Eu sunt mereu încântată de citatele pe care le primesc de pe site-ul ăsta şi mereu vin ca un răspuns la întrebările mele. Dacă vreţi să le încercaţi şi voi, le găsiţi pe www.tut.com.

Publicat în 365 | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Viaţa ca un parc de distracţii

Mă dau în caruselul vieţii. E adevărat că uneori mă sperii şi tip, dar în cea mai mare parte e super fun. Şi după ce îmi trece frica râd, căci îmi dau seama că nu aveam de ce să mă tem:D

Deci da, aşa e! Viaţa e ca un parc de distracţii. Şi totul e deja acolo. Toate jucariile, toate tiribombele, caruselul, cursele cu obstacole, peşterile cu monştrii, concursurile de caştigat ursuleţi. Totul e deja de-agata şi ne aşteaptă. Noi doar trebuie să experimentăm şi să ne distrăm. Şi dacă intrăm cumva în vreo peşteră cu monştrii şi ne speriem, să ne amintim că totul e un joc. Oricum, chiar dacă nu o să ne amintim pe moment, cu siguranţă o să ne amuzăm de spaima noastră când o să ieşim de-acolo. Nu avem nici un motiv real de frică. Suntem la distracţie!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Have fun!

Publicat în Metafore pentru viaţă | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Eu nu cred că oamenii suferă din iubire

Eu nu cred că oamenii suferă din iubire, ci din dependenţă. Iubirea este un sentiment pe care îl simţi în tine, care iţi face plăcere şi iţi aduce bucurie pentru simplul fapt că îl trăieşti. Suferi pentru că ai pierdut ceva exterior ţie, de care ai devenit dependent si despre care crezi că nu-l vei mai găsi şi nu-l vei mai experimenta. Cred că e minunat când ajungi să fii sincer cu tine însuţi şi să nu te mai minţi că „suferi din iubire”. Asta iţi permite să iţi dai seama de motivul real al suferinţei şi să-i evaluezi nivelul de obiectivitate. Chiar crezi că nu o să te mai iubească nimeni la fel, că nu o să te mai simţi cu nimeni la fel, că nu o să se mai poarte nimeni cu tine la fel??? Eu cred că dacă a existat o persoană, mai exista cel puţin una. Şi mai ales, cred că noi oamenii (dacă ne oferim această permisiune) suntem în continuă creştere sau schimbare. Şi dacă noi creştem, şi calitatea experienţelor noastre creşte. Aşa că dacă ceva s-a terminat, e semn că ai trecut sau că e momentul să treci la un alt nivel şi că te aşteaptă ceva mult mai bun. Primeşti?

Şi  chiar dacă nu o să te mai iubească nimeni la fel, o să te iubească altfel (pentru că tu deja eşti altfel, eşti transformat după ultima relaţie). Însă acest „altfel” poate fi (şi repet, dacă tu permiţi asta) cel puţin la fel  de frumos ca înainte.

Viaţa funcţionează în cicluri. Ceva se termină şi altceva începe.

Şi acum te invit să te întrebi din nou. Care este motivul suferinţei tale? Fii sincer cu tine însuţi. Hahaha, sunteţi doar tu şi cu tine şi nu vă ştie nimeni. Ţie poţi să îţi spui. 🙂

 

Publicat în Şi despre... | 2 comentarii

Împlinirea. Eşti sigur că e acolo unde o cauţi?

Ce ciudăţei suntem noi oamenii uneori, mai ales când vine vorba de căutarea partenerului ideal, a lui „ăla”… sau „the one”, cum ne mai place să-i spunem. Eu cam toată viaţa am fost în căutarea lui. Ei, nu chiar, doar cam de pe la 14 ani. Căci până atunci doar aşteptam să cresc mare mai repede ca să-l găsesc. Deci tot aia 🙂

Dar de ce îl căutam eu aşa de „aprig”? Pentru că de fapt eram în căutarea fericirii. Căutam o stare de împlinire pe care credeam că am s-o găsesc într-o relaţie care să fie aşa cum îmi imaginam eu.

După multe căutări,  speranţe şi încercări eşuate, am trăit nişte experienţe cu un bărbat, care se apropiau foarte mult de ceea ce căutam eu. Nu a fost nici „relaţiA” (cu accent pe a) şi nici „the one”. Dar a fost suficient cât să simt cam ce voiam să simt. Dar după foarte puţin timp, am început să simt un gol, un fel de lipsă de sens: „Ok, şi acum? Adică … acum că o am şi pe asta, ce urmează?”

Continuam să simt că lipseşte ceva. Atunci mi-am dat seama că ceea ce căutam nu se afla într-o relaţie, nu avea legătură cu vreo persoană şi nicidecum nu se afla în afara mea. Ceea ce căutam de fapt era o stare interioară, o atitudine, un mod de a trăi şi de a mă raporta la viaţă care să mă facă fericită. Era de fapt o împlinire a mea cu mine. Şi apoi totul a început să se schimbe. Atât atitudinea mea vis-a-vis de relaţii şi sexul opus, cât şi raportarea mea la tot ce era exterior mie. Am realizat că tot ceea ce am de făcut e să mă simt bine cu mine şi să aleg din tot ce vine spre mine, acele experienţe care mă fac să mă simt bine.

A fost aproape o revelaţie pentru mine să descopăr că pot să mă bucur atât de mult cu oamenii din jurul meu şi fără să am o relaţie. Înainte, ori de căte ori mă simţeam bine, eram şi tristă în acelaşi timp pentru că nu aveam un iubit cu care să împart bucuria. Sau poate nici nu îmi permiteam să mă bucur pentru că mă simţeam cumva incompletă.

Şi în condiţiile astea nici nu mă mai miră că nu l-am găsit pe „the one”. Nu aveam cum să găsesc într-o relaţie, ceva ce nu e specific unei relaţii. Nu aveam cum să mă simt completă adăugând o piesă în exterior, când de fapt ea lipsea din interior.

Mi-am luat ţeapa asta şi pe planul profesional. Credeam că atunci când o să termin facultatea şi o să ajung psiholog, o să fie totul bine. Că mai trebuie să îndur puţin până atunci şi gata. Ei şi? Dacă eşti psiholog ce? Se pare că fericirea nu vine cu facultatea la pachet :).

Ba chiar mi-am luat ţeapa asta şi la nivel de viaţă. Am crezut cam de când am început şcoala (cam de la pe la 7 ani) că dacă o să mă zbat o vreme, şi o să învăţ şi o să lucrez la dezvoltarea mea, o să vină un moment când voi fi terminat şi totul o să fie roz. Ştiţi voi vorba aia: „Când o să mă fac eu mare…” Ups! Pe la 22 de ani mi-am dat seama că nu se termină niciodată cu munca la propria persoană şi că nici nu o să fie vreun moment începând de la care o să fie roz până la sfârşitul vieţii. Grav! Mi s-a dărâmat tot sistemul de valori, depresie. Şi atunci am realizat ca în fiecare moment trebuie să te bucuri de ceea ce ai, cu resursele pe care le ai.

Mai e si asta: „Mama, daca aş avea maşină, ce aş mai face.” Şi stai ca fraierul în casă, dar bicicleta nu ai mai scos-o de doi ani din balcon. Şi staţi fiecare pe „balconul” lui trişti şi singuri (tu şi bicileta). Vrei să explorezi lumea, dar nu te duci până la marginea oraşului.

Concluzia de atunci a fost aceeaşi: că este vorba tot despre interior. Că  ideea e să dezvolţi o oarecare stabilitate şi forţă interioară, care să nu depindă de aspecte exterioare, astfel încât să nu fii ca o trestie care se lasă la pământ de câte ori bate puţin vântul.

Ei, tu în ce îţi cauţi împlinirea? Cât de des îţi spui: „Când o să am bani, când termin facultatea, când îmi schimb jobul, când se fac copiii mari, etc.”? Şi prezentul cui i-l laşi? Căci de altfel e singurul care există.

Şi acum vine replica aia: „Da, da, uşor de zis, dar greu de făcut. Mi-am dat şi eu seama de lucrurile astea, dar cum se face efectiv?” Eu pot să vă spun doar ce am făcut eu. Am început să mă întreb atunci când nu mă simt bine sau mă plictisesc: „Ce pot face acum cu resursele pe care le am, ca să mă simt bine? Uite, sunt aici între aceşti patru pereţi. Ce aş putea face drăguţ cu ceea ce găsesc prin această cameră?”

Hahaha, şi acum că m-am „iluminat”, nici nu-l mai caut pe „the one”. Îmi investesc energia în a mă bucura cât mai mult împreună cu oamenii care mă înconjoară în fiecare moment prezent. „I-auzi la ea! Să-l caute 25 de ani! Halal afacere! Bine că s-a oprit înainte să intre în faliment din lipsă de  ani :)”

Publicat în Metafore pentru viaţă | Etichetat , , | 5 comentarii

Sensul vieţii. Un răspuns revelator

Acum două zile îl întreb pe un prieten de-al meu, psiholog şi el: „Care crezi ca e scopul vieţii? Despre ce crezi tu că e viaţa asta? Pe ce crezi că ar trebui noi oamenii să ne centrăm?”

L-am întrebat tocmai pe el, pentru că, fiind mult mai mare decât mine, are mai multă experienţă pe melagurile pământeşti, dar şi pentru că, psihoterapeut fiind, pe lângă căutările personale, a avut acces şi la experienţele şi perspectivele altor oameni care i-au fost clienţi.

Şi iată ce mi-a răspuns: „Întrebările sunt ale minţii… Şi mintea trăieşte plăcerea de a şti ce e cu viaţa şi care e sensul ei. În realitate, sensul vieţii e însăşi viaţa. Aşa că învaţă să trăieşti fără întrebări şi vezi ce se întâmplă moment de moment. Altfel începi să confunzi sensul vieţii cu ceea ce crede mintea că ar putea să aibă sens pentru tine.” 

Ideea e că noi oamenii, adesea ne identificăm cu mintea. În realitate însă, avem şi corp şi emoţii şi suflet. Şi nu ai cum să identifici sensul vieţii doar printr-un singur element al fiinţei. Sensul vieţii nu se gândeşte, ci se trăieşte. Şi aici aş mai completa cu o idee pe care am mai menţionat-o într-un articol trecut. Viaţa nu este despre a creşte, a evolua, a avea, a achiziţiona, a învăţa, a ştii, a cunoaşte, a ascensiona pe scara socială, etc. Viaţa este despre a trăi. Şi tot restul se subsumează acestui lucru.

Acum să trecem la practică şi să nu ne mai lăsăm păcăliţi de mintea cea orgolioasă;)

Publicat în Metafore pentru viaţă | Etichetat , , , , , , | 4 comentarii

Sunt într-o relaţie

Cam de pe la 14 ani treaba asta cu relaţiile a început să fie mai mult şi mai constant în atenţia mea. Şi de atunci caut să mă prind cum stă treaba. Am experimentat, am cunoscut băieţi, am întrebat oameni, am mers la terapeut, am citit cărţi.  Şi concluzia a fost că …. relaţiile nu sunt punctul meu forte.

Îmi amintesc că acum cam doi ani mergeam la terapeut şi întrebam: „Eu de ce nu am o relaţie?”. După cum ştiţi, terapeutul nu răspunde niciodată, deci trebuie să răspunzi tot tu. Aşa că spuneam tot eu imediat: „Pentru că eu nu sunt aici (şi arătam spre piept). Parcă nu aş fi în corpul meu, parcă gravitez undeva în afară.”

După cum spuneam în articolul precedent, acum m-am întors acasă, acum mă simt acasă în corpul şi în sufletul meu. Acum că sunt la Vamă, dacă mă întreabă cineva „unde e casa ta?” îi spun „aici” şi arăt spre piept.

Bun, şi acum acasă fiind, mi-am dat seama că eu nu vreau să intru într-o relaţie adevărată, că mi-e frică şi că nu vreau să iau decizia de a-mi asuma această responsabilitate. Şi, acum terapeutul meu sunt eu, şi am întrebat: „De ce nu vreau să iau această decizie?”. Şi am răspuns „Pentru că mi-e frică. Mi-e frică să nu greşesc în alegerea partenerului.”

Şi acum câteva zile am întrebat: „Dar de ce mi-e mie frică. De ce am eu acestă teamă de relaţii? De ce nu mă decid eu să intru întruna?” Şi ieri a venit şi răspunsul: „Pentru că de fapt nu am curajul să mă decid să încep o relaţie cu mine, să iau această decizie şi să-mi asum responsabilitatea pentru ea.”

Aşa că, dragii mei, am o relaţie. O relaţie cu mine însămi. Şi, pentru că prin această relaţie o să ajung să mă cunosc, o să ştiu să îmi aleg partenerul şi teama de a greşi în alegerea lui, până acum justificată, va dispărea.

Publicat în Şi despre... | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Mi-am aruncat telefonul

Aşa cum o parte din voi ştiţi deja, eu sunt de o lună în Vama Veche. Lucrez aici. Şi … trăiesc în mare parte ca în La Belle Verte/Planeta Verde (pentru cine a văzut filmul). Asta înseamnă o viaţă cât mai simplă: alimentaţie mai naturală, tehnologie redusă la minim şi mult, mult contact cu pământul, soarele şi apa. Sport.

Şi, la fel ca şi în film, starea mea interioară s-a schimbat şi am început să am anumite capacităţi. Pentru prima oară în viaţa mea mă simt la locul potrivit în momentul potrivit. Pentru prima oară în viaţa mea sunt cu adevărat fericită şi, mai ales, am înţeles pe baza experienţei ce înseamnă fericirea şi cum se simte ea.  Şi da, am învăţat să nu mai controlez totul. Când renunţi la control, viaţa se întâmplă singură şi tu trebuie doar să o trăieşti. Şi asta înseamnă că nu mai depui efort, nu mai simţi că te zbaţi sau că te chinui. Şi da, mi-am dat seama în ultimul an, că viaţa este despre a trăi. Până de curând credeam că este despre a ştii, a cunoaşte, a evolua, a achiziţiona, a te dezvolta, a te perfecţiona. Prostii! Ei bine, tot ce ai de făcut este să trăieşti şi să te bucuri de tot ce vine spre tine, căci Universul/Dumnezeu ştie mult mai bine decât tine ce ai nevoie. Şi vei vedea că tot restul vine de la sine şi într-un mod perfect adaptat ţie, tot restul se subsumează lui „a trăi”: şi cunoaşterea, şi creşterea şi banii şi tot ce mai vrei tu. Şi mai vreau să punctez ceva. Eşti perfect în fiecare moment. Perfecţiunea nu este ceva fix, o anumita imagine pe care o proiectezi în viitor, perfecţiunea este schimbare şi perfecţiunea este ACUM. În fiecare clipă, tu împreună cu toate calităţile şi defectele tale eşti perfect. Limitele şi lipsurile pe care le ai la un moment dat în timp sunt ideale pentru tine în momentul acela.

Ce se mai întâmplă cu mine? Ei bine, am început să mă cunosc, să aflu lucruri despre mine, să îmi cunosc casa interioară, să mă simt acasă la mine în suflet. Şi să trăiesc diferit absolut tot ce mi se întâmplă. Înainte trăiam totul în teamă şi cu încrâncenare şi lucruri care în mod normal ar fi trebuit să-mi aducă plăcere, pe mine mă întristau sau mă făceau să mă simt vinovată. Acum am renunţat la pre-programări, la credinţe false, la un „ideal al vieţii” proiectat şi transmis social. Nu există aşa ceva, nu există un anumit model de viaţă pe care dacă îl urmezi, îţi aduce fericirea. Fericirea înseamnă pentru fiecare altceva şi vine din alte lucruri. Am trecut prin experinţe de aşa natură şi mi-am luat la „palme” până când am realizat că nici măcar Dalai Lama nu are cum să ştie mai bine decât mine ce îmi face bine. Iar eu ştiu ce e perfect pentru mine atunci când mă conectez la interiorul meu, când sunt în contact cu mine, când mă simt. Căci atunci când eşti în contact cu tine, eşti în contact cu Întregul şi poţi „percepe” lucruri care uneori depăşesc simţurile fizice sau capacitatea mentală de procesare a informaţiei. Era o parabolă care spunea că Dumnezeu s-a gândit să se ascundă de om şi a ales să se ascundă în sufletul acestuia, căci acolo e singurul loc în care nu caută. Şi da, acum parabola asta face sens pentru mine. Noi oamenii, la fel şi eu, am căutat peste tot, doar în sufletul nostru nu.  Am citit cărţi, am studiat psihologia, am practicat yoga, am purtat cristale, am făcut reiki, am căutat vindecători. Ei bine, mi-am dat seama că rolul la toate astea este să ne aducă înapoi la noi. Ele nu sunt un scop în sine, sunt doar un instrument de reîntoarcere acasă. Şi când ajungi, nu mai ai nevoie de nimic din afara ta, înveţi să creezi în interior şi din interior. Eşti fericit, fără să aplici metode şi tratamente.

Prin urmare, cred că faza cu telefonul a fost o urmare firească şi care să mă ajute să exersez şi mai mult acest contact cu mine însemi.  Aveam două, pe diferite reţele. Prima oară mi s-a stricat unul, a cedat complet. Atunci am pus cartela cu numărul pe care îl ştie cel mai multă lume în celălalt telefon. Dar şi ăsta era cam boxat, trebuia să vorbesc pe speaker ca să aud. Şi mă deranja chestia asta pentru că nu aveam deloc intimitate când vorbeam. Şi … azi m-am hotărât să-l arunc la coş. M-am gândit că dacă şi primul mi s-a stricat şi dacă oricum nu-mi place să le port după mine, poate nu am rezonanţă cu ele în perioada asta. Aşa că mi-am spus că dacă e să fie cazul să am telefon, o să apară altul printr-o situaţie neaşteptată. Dacă nu, o să stau aşa până în septembrie când se termină jobul de aici şi revin la mai multă civilizaţie. Aşa că, în următoarea perioadă, dacă vreţi să mă contacţaţi, faceţi-o online. Întru o dată pe zi sau la două-trei zile să verific mesajele.

P.S: Iată şi un pont. Ceva ce a contribuit la ce sunt acum este Cursul de miracole, o carte despre viaţă, care te învaţă să renunţi la frică şi să ai încredere.

Vă salut pe toţi cu iubire 😉

Publicat în Şi despre... | Etichetat | 7 comentarii

I think God is Nature and Nature is God

În ultima vreme am avut ocazia să iau contact foarte mult cu natura. „Să iau contact” sună ca şi cum abia de curând aş fi cunoscut-o. Da, aşa este, căci abia de puţin timp am descoperit-o cu adevărat şi am început să-i simt pulsaţia.

„Natura ne hrăneşte şi ne vindecă”

           Primul moment semnificativ a fost acum un an. După 6 ani trăiţi în Bucureşti, mă decid să-mi iau o pauză şi să mă mut temporar la părinţii mei într-un orăşel micuţ. La un moment dat merg cu tata şi cu bunica să vedem nişte grădini pe care le aveam la ţară. În momentul în care am pus talpa acolo, starea mea s-a schimbat în mod vizibil. După doar câteva sute de paşi prin grădini, am trecut de la o stare de tristeţe pasivă şi fără un motiv anume, la o stare de calm şi linişte lăuntrică. Atunci a fost momentul în care mi-am dat seama cât de tare mă deprimase traiul la Bucureşti. Şi cel mai important, am conştientizat că noi oamenii ne hrănim cu Natura. Deşi la Bucureşti alocam destul de mult timp parcurilor, mi-am dat seama că nu a fost suficient. Şi asta pentru că parcurile acelea nu erau suficient de ofertante având în vedere că un număr atât de mare de oameni se hrăneau din acelaşi colţişor de verde. La asta se mai adaugă şi poluarea care mănâncă şi ea din natură precum cariile. Diferenţa dintre Herăstrău şi un vârf de munte, este ca diferenţa dintre un platou de porţelan plin cu cele mai proaspete şi hrănitoare alimente şi un castron vechi de tablă în care mai e puţin terci pe fund. De atunci m-am hrănit mult mai mult cu natură şi asta a avut un efect vindecător pentru mine.

„Dumnezeu este Natură şi Natura este Dumnezeu”

            Momentul culminant a fost acum aproximativ două săptămâni când am fost cu o gaşcă de oameni la offroad în munţii Căpăţânii. În vârful muntelui „am trăit” perfecţiunea. Cred că ştiţi şi voi senzaţia aia pe care o trăieşti pe munte, unde natura nefiind deloc influenţată de mâna omului îţi pare perfectă. Respiri adânc parcă vrând să o absorbi în tine prin toţi porii. Trăieşti o stare de fericire fără vreun motiv anume. Da, asta e o idee pe care vreau să  o subliniez. Eşti fericit fără un motiv anume, te simţi bine pur şi simplu. Zâmbeşti!

Eu văd natura ca fiind perfectă. Atunci când nu este influenţată de om, nu îi găsesc nici un cusur. Cred că e cea mai frumoasă şi mai autentică expresie a lui Dumnezeu. Cred că Natura este Dumnezeu. Iar Dumnezeu este Natură.

„Pe măsură ce devenim mai naturali ne apropiem de Dumnezeu

           Extinzând această idee, cred că modul în care ne apropiem de Dumnezeu, modul în care devenim Dumnezeu sau intrăm în contact cu Dumnezeul din noi, este prin a deveni din ce în ce mai naturali. Cred că ne-am născut Dumnezei, ne-am născut într-o formă perfectă, ne-am născut natură pură. Cu timpul, din cauza unei înţelegeri incomplete a realităţii, am acţionat asupra naturii din noi, am încercat să-i dăm o formă, să-i dăm o organizare, să-i oferim un scop. E la fel cum transformi un colţ de sălbăticie într-un parc. Îi schimbi forma, organizarea şi îi atribui alt scop, altă orientare. Ba mai mult, vrei să suprimi anumite specii de plante şi să aduci altele care aparţin de fapt unui alt loc. Numai că noi nu înţelegem că acea sălbăticie nu era deloc sălbatică şi nici dezorganizată şi nici fără scop. Că nu avea nevoie să fie nici domesticită şi nici educată. Mie mi se pare o naivitate să aplici principiile noastre umane la o formă de existenţă mult evoluată, cum ar fi natura.

Şi uite aşa, acţionând asupra nauturii noastre perfecte, ajungem să ne simţim strânşi între şabloane şi prejudecăţi ca într-o menghină. Şi mai ales, simţim că ne-am pierdut scopul, că nu ne găsim sensul prin viaţă. Pentru că, aşa cum exemplificam mai sus cu natura, am aplicat asupra sensului original un alt scop. Prin urmare, pe măsură ce vom renunţa la măşti şi la toate acele forme de manifestare care nu ne aparţin, ne vom regăsi sensul original, perfecţiunea şi dumnezeirea.

Fă primul pas! Priveşte această imagine preţ de un minut sau mai mult ca să te conectezi la natură, să intri pe nivelul ei vibraţie şi astfel să poţi reveni mai uşor la natura ta interioară.

Publicat în Metafore pentru viaţă | Lasă un comentariu